SCHITUL MĂGURA OCNEI

Vechimea Schitului Măgura Ocnii se pierde în negura veacurilor. Tradiţia locală consideră că această sihăstrie ar data de pe vremea lui Alexandru cel Bun, lucru care nu poate fi dovedit documentar.

Existenţa sa încă din secolul al    XVI-lea sau cel târziu secolul al    XVII-lea ar putea fi confirmată.

Într-un opis de documente ale Schitului Măgura Ocnei, aflat în fondul „Epitropiei generale a Casei Spitalelor Sf. Spiridon” din Iaşi, se întâlnesc rezumatele unor documente privind locurile de hrană, fâneţele, curăturile şi alte proprietăţi ale schitului de pe moşia Ocnei, dintre anii 1557–1828.

Prima menţiune a schitului apare într-un document din 13 noiembrie 1665 când Solomia, monahia, fiica lui C. Donosi din Dărmăneşti, dăruieşte partea sa de moştenire Schitului „Măgura de la Ocna”. 

La fel ca vechile mănăstiri şi „sihăstriea ot Ocnă” primea „milă domnească” pe la 1742, în vremea domniei lui Constantin Mavrocordat.

Prin hrisovul din 1 ianuarie 1757, Constantin Racoviţă voievod dona spitalului „Sf. Spiridon” din Iaşi „toată moşia  Târgului  Ocnei  cu  dealul  unde  se  scoate  sare”, drept care n-a fost recunoscut de niciunul dintre succesorii la domnie ai donatorului.

Pe la mijlocul veacului al XIX-lea, „Epitropia Sf. Spiridon” va redobândi „peste 800 fălci de pământ cu pădure şi loc de hrană, precum fâneţe şi arătură”, desprinse tot din „domeniul Ocnei” ca şi în secolul precedent, pe care le va stăpâni până la 1948.

Se pare că, pe la 1757, Schitul devine metoc al „Epitropiei generale a Casei Spitalelor Sf. Spiridon” şi doar aşa se poate explica faptul că, în pomelnicul acestei vechi sihăstrii, Constantin Racoviţă voievod apare ca primul ctitor al aşezământului monahal.

De-a lungul timpului, schitul va primi numeroase donaţii şi anume: un „fânaţ”, ce se cheamă „groapa Iliei pe valea Ţiganilor de către Sideri grecu” (1768), un loc de casă cu grădină, în Târgu Trotuş, de la păhărniceasa Roxanda Statiasa (1803), 10 fălci de pământ în comuna Bârsăneşti din partea lui Gheorghe Sion (1923) ş.a.

Un învăţat călugăr transilvănean care a trăit mai mult timp în Moldova, îndeletnicindu-se cu copierea de manuscrise, a fost arhimandritul Eustatie Popovici din Abrud. El va copia în 1780 un Octoih mic, iar în 1781 un alt Octoih, în Schitul Măgura Ocnei, unde se aşezase către sfârşitul vieţii.

Informaţii despre schit aflăm şi în arhiva Mănăstirii Iviron, de la Sfântul Munte Athos. La 11 iulie 1797, ieromonahul Ioanichie, stareţul Schitului Măgura Ocnei, dă mărturie că Neculai, birău din Târgu Ocna, a cedat Mănăstirii „Precista” un loc din moşia Zebe fără judecată. O copie a unui document din 23 august 1778 este adeverită de Meletie, proegumenul Mănăstirii „Precista” şi Filimon, nacialnic din Măgură.

În secolele XVIII–XIX, acest aşezământ monahal este cunoscut sub diferite denumiri: Măgura Og-nelor: 1781, Mănăstirea Măgurii: 1830, Metocul: 1871, Schitul din Măgura Ocnii: 1836/1844, Schitul din Măgura Ocnilor: 1830/1831, Schitul Măgura Ocnilor: 1803/1852, Schitul Măgurii: 1845.

Aşezat într-o poziţie fermecătoare, schitul va atrage mulţi vizitatori în secolul al XIX-lea şi în cel următor: Gheorghe Asachi (1835), Costache Negruzzi (1852), Mihail Sadoveanu (1903), Nicolae Iorga (1904), preoţii Theodor Atanasiu (1890) şi Constantin Bobulescu (1936), magistratul Gheorghe Sion şi mulţi alţii. 

Schitul a avut în lunga sa existenţă trei biserici construite succesiv.

Prima, cu hramul „Înălţarea Domnului”, a existat până pe la 1757, când cu sprijinul domnului Constantin Racoviţă se construieşte un nou lăcaş cu hramul „Sf . Gheorghe”. Tot în 1757, schitul primea un clopot mic, dus mai târziu la Biserica „Răducanu”, făcut de Toader vtori (al doilea) „pitar”. Peste o jumătate de veac, schitul va fi înzestrat cu un clopot mai mare, cu următoarea inscripţie: „Acest clopot s-au făcut la Măgura Ocni Mare. Popa Io(a)nichi, anul 1801”. Schitul a mai avut şi un clopot mijlociu (din 1884).

Ruinându-se, o nouă biserică, cu hramul „Buna Vestire”, va fi ridicată, în anul 1803, de către arhimandritul Iacov.

Într-o însemnare, din 5 decembrie 1803, aflăm că „toată averia pomenitului arhimandrit după moartea sa” o face danie Mănăstirii „Sfântului Spiridon” din Iaşi fiindcă şi „schitul este afierosit mitoh pomeniţi măn(ăstiri)”.

În catagrafia din 1809 sunt amintiţi: ieromonahii Ioanichie şi Ghenadie şi monahii Atanasie, Visarion, Ioanichie şi Nicodim. În catagrafiile din 1820 şi 1828, Schitul Măgura avea 6, respectiv 14 posluşnici. În 1863 este menţionată în categoria mănăstirilor neînchinate, cu 6 călugări. 

În 1830, „Epitropia Sf. Spiridon” trimite la schit pe ierodiaconul Isaia, pentru a se îngriji de averea schitului în locul lui Iacov, care era bătrân şi locuia mai mult în casa parohială a Bisericii „Sfânta Treime” din Gura Slănicului.

Între urmaşii lui Iacov şi ierodiaconul Isaia, nacealnicul schitului, va începe un proces care va dura până în anul 1843. Procesul se va încheia în favoarea schitului. Urmaşii arhimandritului Iacov trebuiau să restituie schitului lucrurile luate prin abuz.

Dintre vechii stareţi ai schitului amintim pe: arhimandritul Grigore Stoenescu (1870–1890), protosinghelul Gherasim Stoenescu (1890– 1907), protosinghelul Ionarie Popescu (1907–1919) şi arhimandritul Grigore Popovici (1919–1939). Corpul de case construit în anii 1920–1922 este donat de arhimandritul Grigore Popovici Epitropiei Sf. Spiridon. După plecarea acestui arhimandrit, Schitul „Măgura Ocnei” a început să se ruineze.

În 1936, Soborul Sfântului Schit Măgura Ocnei era alcătuit din arhimandritul Grigorie Petrovici, preot al II-lea Emanoil Bolimar, ieromonah Nicodim Grosu şi diacon Ioanichie Tăbănescu, cântăreţi.

La acest schit au vieţuit sau l-au vizitat des, intrând în călugărie aici sau, ceva mai târziu, pe alte meleaguri, Nicodim Măndiţa (1920) şi Dionisie Ignat (1923–1925). 

Preotul Constantin Bobulescu mai găsea, în perioada interbelică, un bogat fond de carte veche păstrat la schit: Liturghie de Bucureşti din 1746, Apostol de Buzău din 1743, Mineie de Râmnic din anii 1778– 1780, Apostol de Râmnic din 1794, Apostol de Iaşi din 1756, Psaltire de Iaşi din 1743, Liturghie de Râmnic din 1787, Cazanie de Râmnic din 1781, Penticostar de Bucureşti din 1743, Molitvenic de Braşov din 1811 ş.a.

Cărţile conţin multe însemnări interesante care privesc şi alte biserici din Târgu Trotuş, Căiuţi, Poiana, Bălăneasa, Văsieşti ş.a. Cele mai multe sunt din secolul al XVIII-lea când schitul era şi un centru de copiere a manuscriselor. Multe însemnări se referă la cei care au donat aceste cărţi schitului sau la evenimente deosebite (cutremur, furtună, tulburări socialedin apropiere). 

În timpul Primului Război Mondial, al bătăliei de la Cireşoaia (august-septembrie 1917), când s-au purat grele lupte şi pe Culmea Măgurii, în incinta schitului se va amenaja un post de ajutor regimentar, unde sute de răniţi din Regimentele 15 Războieni–Piatra Neamţ, 27 Infanterie–Bacău, 8 Vânători–Cernăuţi, Batalionul vânătorilor de munte, Regimentele 4 şi 8 Artilerie Română au primit primele ajutoare medicale, întregul aşezământ (chiliile, curtea, biserica) fiind plin cu răniţi. Schitul a fost bombardat, însă nu a putut fi distrus.

După război, în apropierea schitului, se va construi, în memoria miilor de ostaşi români căzuţi în vara anului 1917, un frumos monument. În interiorul acestuia, la primul etaj, a fost amenajat un mic muzeu cu exponate şi fotografii de epocă.

S-au efectuat reparaţii în anul 1923, dar insuficiente, pentru că, în 1938, Nicolae Iorga, preşedintele „Comisiei monumentelor istorice”, întocmeşte un memoriu istoric, însoţit de o bogată documentaţie (planuri, fotografii), prin care cere contribuţia şi colaborarea „Epitropiei Sf. Spiridon” la repararea bisericii şi stăreţiei Schitului Măgura Ocnei.

Poziţia sa încântătoare, în mijlocul pădurii şi cu vedere panoramică a oraşului de la poalele Măgurii, atrăgeau mulţi vizitatori la schit, chiar dacă drumul era unul anevoios. Aici venea bătrânul magistrat Gheorghe Sion, cel care înzestrase aşezământul cu 14 ha de pământ şi îi dăruise opt sfeşnice mari, un covor pentru Sfânta Masă, 100.000 de lei pentru ridicarea unei clopotniţe, veşminte pentru preotul stareţ etc.

Ziaristul Florea Sandu, într-un articol despre deţinuţii din penitenciarul din localitate, nota lapidar. „Ajungem sus. Vizităm schitul, iazul de lângă schit şi monumentul eroilor. Mâna omului, îmbinată cu natura, au creat opere nemuritoare.”

Pentru cei care nu puteau urca până la schit, ca şi pentru deţinuţii politici închişi în penitenciarulsanatoriu din Târgu-Ocna, în acei „ani nebuni” ai începutului regimului Gheorghiu-Dej, dangătul grav al clopotelor acestui mic schit le aducea alinare. „Paştele la închisoarea-sanatoriu, — scria Eugen Dimitriu în volumul Dreptul de-a muri mai repede, cu referire la Valeriu Gafencu —pe lângă înnoirea spirituală, ne aducea şi bucuria unui spectacol unic: se auzeau clopotele la schit pe Măgura, iar după Înviere, pe cărare în jos, printre brazi, şerpuiau un şir nesfârşit de lumânări aprinse. Se întorceau spre casă credincioşii.” 

După al Doilea Război Mondial, viaţa monahală în acest aşezământ, devenit schit de maici, revenise la starea normală. Părea să înceapă o nouă perioadă pentru obştea de maici, care trudeau pline de râvnă pentru desăvârşirea lor spirituală. Mulţimea credincioşilor care urcau de sărbători la schit pentru a se ruga a atras atenţia autorităţilor locale. Decretul din 1959 a desfiinţat şi acest schit. Este cunoscut miracolul, relatat de una dintre călugăriţele fostului schit, despre suspinul cu glas omenesc al  icoanei Maicii Domnului, aflată în stânga catapeteasmei, şi despre prezenţa, în iarna lui 1960, a unei haite de lupi care a urlat cumplit o noapte întreagă la zidul bisericii, prevestind dezastrul care avea să vină. 

Biserica demolată în 1964, obştea celor 60 de maici împrăştiată prin toată Moldova, Icoana Făcătoare de minuni a Maicii Domnului dispărută fără urmă, ca şi parte din lucrurile schitului, au marcat sfârşitul acestui aşezământ monahal.

Nu putem încheia prezentarea destinului atât de zbuciumat al acestui aşezământ fără a cita din emoţionanta evocarea a preotului Constantin Bobulescu. „Datele prezentate despre străvechea sihăstrie ne dovedesc, încă de un cuib de anahoreţ, care odinioară în ceasuri de răgaz, din înălţime ameţitoare, putea să se împărtăşească şi dănşii în a lor singurătate, de minunatele privelişti ale îndepărtărilor, clipind în apus de văpăi de foc, în răsărit de geni de delicată lumină, iar iarna acoperite de nevinovata mantie a zăpezii. 0 prăpastie adâncă îi despărţea de orăşelul, ce se vedea jos sub picioarele lor, ca un furnicar de aşezări nevolnice omeneşti”.

 

 

   

 

 

 
 
 
© Copyright 2014. Designed by Corneliu Stoica dezvoltare web S.C. INFOSYST S.R.L.